Glasul unei femei

Prima poezie de pe blog… aveam sute de opțiuni, vreo 600, mai exact, pentru că aceasta e salba mea de creație adunată în ultimii 7 ani. Fără a avea idee că voi ajunge aici. Iar aceste poezii sunt aerul prin care am respirat a viață în tot acest timp. Sunt publicate doar 41, deci multe au rămas încă precum o voce liniștită, șoptită, a mea. Printre zile pe care nu le-aș schimba niciodată cu nimic, pentru că am avut privilegiul să le trăiesc așa. Cu versuri atârnate de momente îmbrățișate.

Și totuși, din toată salba, nu aleg nimic pentru azi. Ci îmi dăruiesc o bucățică de suflet ce a vibrat chiar acum, din nou, a vers. Am început să citesc cartea „Femeia care urlă”, a Iuniei Pașca, o capodoperă de femeie. Și ea descrie, într-un mod dureros de real, condiția femeii de-a lungul ultimelor secole. Cum inima i-a fost redusă la tăcere din nevoia de a supraviețui și a fi conformă într-o societate care n-ar fi acceptat-o altfel.

Toate purtăm cu noi atât vocile femeilor care am devenit, cât și ale celor dinaintea noastră. Toate suntem strigăt, urlet, durere, lacrimă, zâmbet, putere, sensibilitate, blândețe, curaj, război, pace, lumină și binecuvântare neasemuite. Toate avem un glas și el ne este busolă spre a ne crea o lume mai frumoasă. Iar poezia inspirată de aceste trăiri sună cam așa:

Glasul unei femei


Când am încetat să visez?

Când mi s-a pus

Pumnul în gură

Și am aflat că doar într-un mod

Se poate trăi?


Atunci, oare, mi-am coborât

Visul din castel

Și am făcut pastel

Dintr-o viață pe care n-o simțeam

A mea?


În fiecare noapte

Ieșeam la fereastră

Și întunecimea cea albastră

Îmi mai dezvăluia

O stea.


Și asta era a mea,

Și totuși, nu-mi aparținea.


O vedeam, dar n-o puteam atinge

Și ceva în interior se stinge

Când cerul nu coboară

Chiar și puțin, să-l poți atinge.


Mi-a luat mult, tare mult,

Și încă îmi mai ia...

Și nopți, și vise, și clipe neîmplinite

Să simt că lumea

Poate fi a mea.


Că visele se pot visa,

Că scoarța pământului poate crăpa

Sub niște lacrimi topite,

Timpuri toropite,

Și adevăruri nerostite.


Sub dureri ce azi se trăiesc,

Mai degrabă decât se ascund

Sub preș,

Unde e călduț și bine,

La adăpost de orișicine,

Dar care ajung adânc, la fund,

Și sapă multă boală și tumult

În sufletele ce doar tac,

Și înghit,

Și se desfac

În fâșii împrăștiate

Peste alte suflete

Pe care încet-încet s-au dezmembrat.


Azi poate fi altfel -

Strigă glasul femeii

Din adâncul unei inimi

Ce vrea doar să bată

Și să fie ascultată.


Pentru că de Sus

Și-a primit glasul

În multă, multă lumină

De a fi și doar a fi DIVINĂ!

Pentru mai multe povești și poezii, te poți abona gratuit aici…

Primești un e-mail doar când apare un articol nou.