Viața la 3 ani după cancer

Încadrez acest articol la categoria “Călătorii”, deoarece cred că e o călătorie făcută spre mine, spre sufletul meu. Spre a-l cunoaște, a-l înțelege, a mă împrieteni cu el. Cea mai importantă călătorie pe care am parcurs-o până acum. Azi, când scriu, e 14 iulie. Sunt fix 3 ani de când am terminat radioterapia. De când am avut ultima ședință.

Mă gândeam la grijile de azi. Cât de diferite sunt față de cele de atunci. Viața e dinamică, fuge, aleargă ca disperata, se oprește brusc, stă, dar nu mult, după care își ia avânt și zboară. Și e mereu alta, și mereu aceeași. Alta – pentru că noi suntem alții în fiecare moment și aceeași – pentru că firul ei curgător rămâne.

Nu intenționam să scriu ceva tocmai azi. Despre asta. Dar mi-am amintit ce înseamnă Ziua Națională a Franței pentru mine. Ce mi-a adus. Cu ce m-a îmbogățit. Și de ce m-a sărăcit. M-a sărăcit de griji tăioase și dureri și mi-a adus extazul care se simte doar în cele mai intense momente din viață. Când îți vine să îngenunchezi și să săruți pământul pentru că trăiești. Că ești din nou bine. Ceea ce atunci am și făcut.

Mă gândeam și la acțiunile mele de atunci și până acum. Dacă am demonstrat că mi-am învățat lecțiile. Nu altora, ci mie. Făcând un bilanț, pot să spun că am rămas încă restantă cu unele. Dar mi-a dat cu plus la altele, ceea ce mă duce la un oarecare rezultat mulțumitor pentru mine. Cel puțin, deocamdată.

Unde îmi mai dă cu virgulă din când în când e la gândurile ce se transformă în griji când nu e cazul. Căci, da, știu, am văzut și simțit prin toți porii că alte lucruri primează, că sunt de un milion de ori mai importante decât ce mă poate frământa într-o zi. Și îmi mai fac reproșuri pentru asta.

Deși, duhovnicul meu mi-a prezentat și cealaltă fațetă a monedei. Să mă cert mai puțin. Și anume, mi-a subliniat faptul că îmi mai fac griji mărunte pentru că îmi continui viața. Pentru că nu am rămas captivă în acel moment, detașându-mă de ceea ce trăiesc în prezent. Și da, e adevărat și asta. Deoarece omul este mai mult decât fotografia unui moment din viața lui. Chiar dacă acea fotografie poate fi cap de afiș în propriul album.

Ce am făcut bun, în schimb? Adică folositor pentru evoluția mea umană și spirituală – este că am citit. Mult. Mult mai mult decât am făcut-o în toată viața mea de până atunci. Am citit cărți de dezvoltare personală, cu tematică spirituală, psihologică și povești reale ale unor oameni dornici să le împărtășească. Din această ultimă categorie, preferatele mele sunt: “Am murit și m-am descoperit pe mine însămi” (Anita Moorjani) și “Prin lume, spre mine” (Iunia Pașca). Mi-au făcut pielea de găină și sufletul ghem de emoții de toate felurile. Dar cel mai important, citindu-le, simt că am devenit un om mai bun. Lucru pentru care le sunt extrem de recunoscătoare autoarelor.

Un alt aspect este că mi-am publicat primul volum de poezii  – “Cum se juca Dumnezeu când era copil?”. În cadrul unei lansări care rămâne, fără doar și poate, unul din cele mai emoționante, profunde și răvășitor de frumoase momente din viața mea. Și, mai mult de atât, mi-am scris povestea. Pe a mea. Un roman de 180 pagini Word. Scris în 8 luni serile, după job. Plus o lună de revizuri și ajustări personale.

Mi-am făcut curaj pentru asta. Pentru un proces ce îi dădea târcoale minții, dar de care ea nu a îndrăznit mai bine de un an să se apuce. Nici ea, nici sufletul. Pentru că era prea recent. Prea dureros de trăit totul încă o dată. De pus în cuvinte lacrimi sfâșietoare. Și bucurii nemărginite. Descoperiri și lecții asimilate. Mă rog, pe care speram că le-am asimilat.

Oricât de pricepută aș fi la scris, intropescția și un suflet pus pe tavă răpește foarte multă energie și efort: emoțional, fizic, intelectual. Din toate categoriile. Iar a da o formă palpabilă unor trăiri ce numai palpabile nu au fost mi s-a părut că va fi extrem de consumptiv. Și a fost. Dar a mai fost și eliberator. Precum niște poveri lăsate de pe umeri după o viață întreagă de a încerca să aflu ce e în interiorul meu uitându-mă acolo doar cu lupa. Fără să scot nimic la suprafață. Ei bine, de data asta am scos. Și mi-a și plăcut, m-a și rănit ce am găsit acolo. Și m-am văzut mai completă decât am făcut-o vreodată.

Am și demarat începutul procesului de publicare. Cu niște gânduri care încă nu s-au materializat, ceea ce mă face să cred că mai am un pic de așteptat până la momentul potrivit. Și știu că el va veni. Când totul va curge și voi simți că întregul dans e orchestrat de Dumnezeu. Într-un timp de El știut.

Ce am mai făcut este că am dăruit. Mai mult decât știam că o pot face. Dar cât speram să pot. Și a fost din suflet. Că e vorba de resurse financiare, timp sau iubire. Grijă și zâmbete. Lumină. Atât cât am fost eu capabilă. Știu că se poate mult mai mult, mult mai bine și să acopăr o categorie mai largă de contexte, dar învăț în continuare. Poate că încă am de lucrat la a-mi dărui mai mult mie, dar sunt în proces și aici.

Un alt lucru este că am făcut diverse cursuri, am participat la ateliere. Și mai mult decât făcut, eu aș zice că mi-am deschis sufletul spre experiențe. De meditație, recunoștință, consiliere vocațională. Variate toate, dar cu același scop comun: a-mi cunoaște drumul. A merge prin viață pe o cale despre care să simt că e A MEA. Să simt că îmi fac treaba cât de bine pot aici, pe pământ, după o nouă șansă.

M-am și rugat altfel. Uneori mai intens, mai coborâtă în inimă. Mai cu mintea pe pauză. Când am reușit. Mi-ar fi plăcut să îmi iasă mai des. Dar sunt recunoscătoare pentru acele momente mult mai profunde decât îmi imaginam că se poate. Sau mai bine zis, că eu pot. Ce e cert e că vorbesc mai des cu Dumnezeu. Îl întreb, sunt mai exactă. Îmi setez intenții, Îl las pe El să le desăvârșească. Dacă îmi sunt folositoare. Iar dacă nu, Îi aștept părerea. Și Îl rog să mi-o ofere pe limba mea. În așa fel încât să-L înțeleg.

O dată L-am întrebat dacă să mă duc într-un anumit retreat. Era Buna Vestire, eram la biserică, iar în fața mea a apărut un băiat ce purta un hanorac cu zeci de nume. Se vedea că e primit de la colegii de job de ziua lui. Penultimul nume și prenume erau fix ale persoanei cu care ar fi trebuit să stau în cameră dacă aș fi mers. Și am înțeles. Mai clar de atât nici El nu putea fi.

Și e doar un exemplu. Nu mi se întâmplă asta în fiecare zi, adică sincronicitățile nu sunt mereu atât de evidente, dar mă mai trezesc câteodată că îmi atrag eu mie atenția să fiu mai conștientă să le văd. Să-mi deschid mintea. Și mai ales, inima. Pentru că ele se întâmplă.

Ce am mai făcut e că mi-am păstrat părul scurt. Multă vreme. Inclusiv acum, deși am mai recurs la mici schimbări. Am simțit că mă definește. Că așa îmi place mai tare de mine acum. Ca o franțuzoaică chic, cu ochi albaștri care se văd mai clar, după un “ca-n cer” ce s-a reflectat în ei mai cristalin decât ar fi crezut vreodată.

Pe de altă parte, așteptând ieri autobuzul în stație, mi-am dat seama că nu am avut gânduri de recidivă mai mult de 15 minute adunate. În 3 ani. Am auzit asta deseori în cadrul evenimentelor cu tematică oncologică la care am participat, dar nu m-a dus gândul acolo. Cel puțin, în această perioadă. Da, rampa din Cluj până la Institutul Oncologic rămâne emblematică și nu se poate să nu te ia toate transpirațiile când mergi la control, dar cred că intervine îngerul însoțitor de drum și face curățenie repede.

Ce am aplicat în tot acest timp e principiul – Dacă îți place ceva, fă acel lucru cât mai des! Nu știi în ce o să se transforme. Astfel, mi-am creat acest blog. Din plăcerea pură de a scrie. Cu tot sufletul meu. Pentru că îmi bate în piept de zici că vrea să iasă dacă nu o fac. Și am învățat că am datoria să îl ascult. Asta e, dacă nu cea mai mare, una din cele mai mari responsabilități pe care le avem toți în viața asta – să ne ascultăm sufletul. Să ne împlinim SENSUL. Nu știu unde mă va duce în mod concret, dar știu că, subiectiv vorbind, acesta e drumul meu spre fericire. Și aleg să nu mi-l refuz.

Nu în ultimul rând, ce am mai făcut e să mă las inspirată de oamenii absolut magnifici pe care i-am întâlnit și îi întâlnesc în continuare în calea mea. Prieteni, mentori, oameni de cursă scurtă sau lungă. Sau pe viață. Sau pe mai multe. Oameni – lumină și oameni – lecții care sunt aici și acum. Pe care am binecuvântarea să îi cunosc și alături de care am bucuria de a împărtăși crâmpeie de drum. Sau adevărate autostrăzi dintr-o călătorie superbă, ce se numește VIAȚĂ.

Și toate acestea încununate de Dumnezeu. La fiecare pas și fiecare nanosecundă de respirație. La fiecare răsărit de gând, de lacrimă, de dor, de zâmbet până la urechi, de cădere de petale, de mângâiere de vânt. La fiecare nuanță de curcubeu, sau de apus, sau vreuna inventată cu care îngerii pictează Raiul. Sau îl scriu. Sau îl visează. Nu vom ști niciodată. Și nici nu e nevoie.

Doamne, ÎȚI MULȚUMESC PENTRU VIAȚĂ!

Aceeași și mereu alta,

Claudia

Pentru mai multe povești, te poți abona gratuit aici…

Primești un e-mail doar când apare un articol nou.