Simplitate

Mă gândeam la plăcerea de a savura o cafea. Cu o carte în față, ascultând jazz-ul ce răsună în cafenea, precum un tril într-o adiere de vânt. Lin, atingându-ți sufletul. Uneori poți doar să stai așa, cu cartea închisă pe masă. Nu trebuie să o deschizi sau să o răsfoiești. Poți doar să-i admiri coperta și să îți imaginezi că sub ea se află propria ta poveste.

Îi poți face schița în gând, în timp ce ochii îți sunt atrași de coroana de lumină din spatele raftului. Sau de frunzele unei plante ce șoptesc a verde lângă tine. Poți simți să faci mult din acest „nimic” fără să ți se pară că pierzi vremea. Dimpotrivă, ai voie să crezi că așa o câștigi. Că se multiplică minutele, în timp ce mintea doar stă, fără să urmeze planuri. În timp ce sufletul se așază în poziție turcească și așteaptă curios să vadă ce i se va dezvălui. Ce va mai descoperi astăzi despre el.

De multe ori, avem senzația că o stare în care ne aflăm durează la nesfârșit. Pentru că suntem atât de cufundați în ea, încât nu vedem mai departe. Dar orice stare e trecătoare. Indiferent că e bună sau rea, plăcută sau deranjantă. Oricum e, trece. Și atunci, ce rămâne?

Răspunsul meu a fost prezentul. Și mai rămân senzațiile în care am trăit ce tocmai a fost. Ele sculptează clipa de față. Inclusiv simplitatea unui moment de a sta cu o carte închisă pe masă, așezând slovele pe raft și curățând praful de pe gânduri.

Îți vin idei ce nu îndrăzneau să își facă loc printre rutinele agitate. Printre ore scurse în grabă și în mod automat. Fără conștientizarea că ar fi putut să fie altfel. Și apare chiar curajul de a încerca ceva nou. Elanul de a face un lucru pe care l-ai tot amânat, iar asta deoarece ai creat spațiu pentru el. Ai creat o liniște în care ideile să se așeze, să prindă contur și viață.

Poate așa iau naștere proiectele cu identitate proprie, care se disting de altele. Poate liniștea asta e cea care se citește pe chipul oamenilor luminoși, care se bucură de mireasma unei flori. Sau pe chipul cărora soarele pare să strălucească altfel. A face „nimic” e uneori mult mai mult decât a face totul.

Motoarele turate de mașini sau bipăitul semaforului nu te mai ating când pe portativul ideilor te încântă un Frank Sinatra în surdină. Căci ea devine fundalul principal. Lumina se unduiește duios, trece de toate rafturile, pătrunde sub coperta nedeschisă și se așterne seducător pe paginile scrise. Orbește frazele, iar acum îți lasă ție paginile goale. Să le umpli cu slove de pe raft.

Uneori, o banală zi de savurat o cafea și o carte în propria-ți companie poate fi tot ce ai nevoie. Sau doar intenția de a savura o carte. Dacă nu s-a mai concretizat. Dacă a devenit doar un prilej de reflecție asupra unei vieți ce e mereu de povestit.

Pentru mai multe povești simple, te poți abona gratuit aici…

Primești un e-mail doar când apare un articol nou.