Norvegia

Am pornit spre Bergen cu sufletul făcut ghem de emoții… fiordurile. Doamne, de când mi-am dorit să le văd, să le străbat cu ochii curioși ai unui om care își descoperă drumul pașilor prima dată. Cum se simte când ei își lasă amprenta pe pământ. Sau vântul ce se joacă prin păr când razele ți se topesc în el și în valurile ca de lapte.

Am mai fost cu barca. De multe ori. Am văzut munții, și marea, și cascade ce își alunecă trupul zvelt pe pietre. Și se scurg precum un văl de mireasă ce acoperă frumusețea de neatins. Și, așa cum fac eu de obicei, merg fără așteptări. Las vacanța să se întâmple. Cu tot ce vrea ea să schimbe în mine.

Osterfjord

Prima excursie. Respiri natură și esența umană se scurge într-o clipă de prezent. Cascada izvorăște din stâncă precum hotărăște un suflet să se nască. Se desprind firicele de apă de pe fruntea unui munte ce a învățat să plângă. Dar nu oricum, ci maiestuos, invitându-te cu smerenie să îl privești. A pus Dumnezeu stâncile de strajă mării. Să nu se verse toată când omul sparge paharul eternității.

Mă arunc fără să vreau în perdeaua unui timp pe care nu-l dețin. Deși sufletul știe că doar așa poate să strângă clipele în palmă, să nu i se scurgă printre degete. Când mă cufund în uimire. Când sunt recunoscătoare că văd parteneriatul pe care Divinul l-a făcut cu omul. Mână în mână. Minune cu minune.

Am uitat să gândesc. Complet. Doar contemplam cu mirarea că nu e o pictură. Sau că pictura a fost țesută cu fir de adevăr. Din acela tangibil și zămislit doar în inimă. „Așa ceva chiar există!”, răbufnea emoția în limbajul ei fără cuvinte. Am tradus-o doar mai târziu, când i-am permis gândului să revină. După ce a luat o pauză de la tot și s-a dilatat într-un sentiment de pace. „Aici și acum se întâmplă”, în oricâte dimensiuni ar fi asta valabil. Iar măiestria stă în fiecare celulă care adăpostește în infinit acest moment.

Dumnezeu se joacă atât de frumos! Așază cărămizile cerului la locul lor, apoi împrăștie și nori care să unească zidirea orizontului. Și mai e și un arhitect desăvârșit al culorilor. A turnat în fiorduri fiecare nuanță pe care i-au șoptit-o îngerii că și-ar dori-o. A presărat albastru spart în orificii de lumină. Și verde crud care să îmbrățișeze marea. Cu parcele de pământ menite să te întrebi din ce catalog al lumilor au fost alese.

Nu mai știam de ce m-am îndoit până acum de atâta artă. De ce încă mă îndoiam. De ce veșnicia uneori trebuie confirmată prin ochi. Prin toate simțurile. Doar ea există mai presus de o emoție. Și totuși, lacrima care face o plecăciune în fața naturii spune altceva. Despre cât de multe are omul să-și amintească. Să își contureze harta cu ce frumuseți a lăsat în cer când s-a întrupat. Iar uneori, duhul se mai pogoară să i le pună în față. Să se simtă și pe pământ iubit, așa cum e Acasă.

Sognefjord

De parcă nu eram suficient de uimită, mi-am început și cel de-al doilea periplu. 360 kilometri într-o zi, dintre care peste 200, mergând cu barca prin cel mai lung fiord al Norvegiei și al doilea ca mărime din lume. Țâșneau cascadele din munți precum lacrimile unei mame care își ține prima oară copilul la piept. Parcă plângea natura de cât de frumoasă a făcut-o Dumnezeu.

Stâncile zvelte te înconjurau impozant și te făceau să te simți mic, extrem de mic. Precum un bob de nisip ce se scurge în clepsidra timpului-dirijor. Dar, totodată, simțeai protecție. Acolo nu ți se poate întâmpla nimic. Poți doar să transcenzi lumile și să te întorci mai înțelept. Că ai gustat din harul de a vedea cu sufletul.

Mi-am pierdut din nou cuvintele. Dar nu am avut nevoie de ele. Mi-a plăcut să mă simt așa… 5 ore și jumătate să stau pe pontonul din spatele bărcii să gust libertatea. Să privesc jocul valurilor zbuciumate. Mereu altul și mereu la fel. Marea e de neînvins. Ia, își însușește și păstrează. Nu dă înapoi. Mie acea mare, între acei munți, cu acele cascade pe care le simțeam revărsându-se din cer până în albia sufletului, nu mi-a returnat uimirea. Mi-a furat clipele pentru a le îmbogăți iremediabil. Iar eu am acceptat bucuroasă. Deoarece cred că a-ți dărui timpul creației sublime a lui Dumnezeu, înseamnă a-l câștiga în eternitate.

Cât despre călătoriile cu trenul, de la Flåm la Myrdal și apoi, spre Bergen, pot să spun că nu am găsit o singură priveliște pe care să nu fi fost în stare să o admir câteva ore. Doar pe ea, în exclusivitate. Am trecut de la mare la lac. Și ringul lacurilor s-a întins, precum trage omul de brațele timpului să nu se ducă așa grăbit. Zăpada așternută dădea impresia că e de câteva veacuri acolo. Și că nu are de gând să plece până când vreun înger nu își va topi soarele din aripi asupra ei. Cred că aici s-a inventat poezia… pe drumul ochilor și al inimii către fiorduri.

Lysefjord (Preikestolen)

Una din cele mai râvnite atracții din Norvegia. Ziua a început cu o ploaie puternică și o ceață pe care o tăiai cu cuțitul. Dintre toate peisajele, nu se mai zăreau decât nori furioși și cenușii. Că doar natura mai trage cortina câteodată. Are și ea nevoie de intimitatea ei.

Am pornit la 6 dimineața. Drum de mașină, 2 feriboturi și șarmantul oraș, Stavanger. Pe care l-am explorat în speranța risipirii ceții. Era ziua Înălțării Domnului. Dimineață, înainte să pornesc, L-am rugat să ridice acea perdea sumbră pentru a vedea lumina. Cum a făcut El pe Muntele Tabor. Și-a revelat dumnezeirea. Și eu cred că nicio dorință nu este prea neînsemnată pentru El. Nu atunci când împlinirea ei aduce atâta binecuvântare pentru suflet. Când el ajunge să se simtă una cu tot ce este.

Am început traseul când încă era ceață. În 10 minute, însă, peisajul a înviat. A început dansul naturii. Stânci, copaci balansându-se în vânt, poteci sfioase și un verde pe care îl mănânci cu ochii. De data asta, sub lumina unui cer curățat, parcă, centimetru cu centimetru. Iar când am ajuns sus, un fiord ni s-a dezvăluit în nuanțe pe care credeam că le cunosc doar vietățile marine.

O mare brăzdată de o stâncă șlefuită perfect, fără cusur. Înaltă, ascuțită, ce trecea prin toate privirile pe care le-ai aruncat până acum. Am avut câteva momente singură. Lacrimile mi se rostogoleau pe obraji, de parcă tocmai se topeau ghețarii sub soarele fierbinte. Iar zâmbetele mi-au invadat și ele fiecare grimasă pe care mi-a desenat-o viața până acum. Cât de frumos poate fi aici! Doamne, Îți mulțumesc!

Viața chiar e de povestit. Și nu doar natura. Ci și oamenii, întâmplările, puzzle-ul lor orchestrat. Aceasta a fost o drumeție organizată în grup restrâns. Ne-am întâlnit 4 necunoscuți cu ghidul și am pornit la drum. Printre ei, un cuplu de argentinieni, ei aflați la țara cu numărul 56 pe care o vizitau. Grupul era vorbitor de limbă spaniolă. Iar eu m-am alăturat, pentru că telenovelele urmărite în copilărie trebuiau să își lase cumva amprenta asupra mea. Iar șlefuirile de limbă cu prietenii mei din America de Sud au contribuit mult și ele.

Se spune că oamenii nu se întâlnesc întâmplător. Și cum să crezi în coincidențe când efectiv pânza e țesută magistral, fir cu fir, de acolo, de Sus? Cu ce se ocupă Carina? A fondat o asociație de suport pentru femeile care au trecut prin cancer. Și nu numai, dar în special ele. Are o echipă de voluntare care tricotează inclusiv halate colorate, pe care le distribuie în spitale femeilor pe parcursul chimioterapiei. Printre alte și alte activități.

Iar eu i-am vorbit de asociația noastră, ReDescoperă Fericirea Stop Cancer și ce facem noi aici. Cât de frumos țese Dumnezeu legăturile de suflet! Deoarece a fost o excursie lungă, fiordul fiind la o distanță considerabilă de Bergen pentru a cuprinde totul într-o singură zi, am petrecut împreună mai bine de 18 ore superbe, presărate cu sens și aventuri din lume.

Zile libere

Am avut și așa ceva. 2 chiar, în vacanța mea de 6 zile în Norvegia. Într-una din ele, după drumeția lungă la Preikestolen, mi-am luat sufletul la pas. Să colinde străzile orașului, marginile portului și să se rătăcească pe unde se simte el fericit. Astfel, m-au purtat pașii până într-un parc, situat fix în fața mării, despre care citisem că e locul din care se vede cel mai bine Aurora Boreală din Bergen, atunci când se vede.

Peisajul nu e spectaculos, dar am dat de o liniște învăluitoare. Am găsit un colț retras de unde se auzeau valurile care mângâie stâncile. Și cam atât. Zgomotul lumii era mai departe. Mulțumeam în gând pentru tot ce am ocazia să văd și să simt. Și a apărut soarele zărindu-se la orizont, pe o bucățică din mare. Era pentru prima oară când îl văzusem în ziua respectivă. Și da, poate părea banal, dar eu cred că magia stă în aceste clipe simple, filtrate prin inimă.

Atunci m-am gândit că aș vrea să păstrez acea liniște mai mult. Să mă cufund mai adânc în ea. Și am pierdut-o. S-a strecurat subtil pe lângă mine, au apărut oameni, fum de țigară. Și mi-am dat seama că uneori e de ajuns să fim. Fără să vrem. Chiar și ceva care ne face bine. De multe ori, doar starea e de ajuns.

Hardangerfjord

Ultima zi de excursii. Prognoza meteo… 100% ploaie. Dar mi-am zis că pot s-o admir de pe barcă. Prin fiorduri. Da, clar ele sunt mai frumoase cu soare, dar depinde ce cauți. Eu atunci am căutat doar libertatea mării în leagănul munților. Și cascade ce completau peisajul idilic.

Până în Eidfjord, am mers pe barcă. Ceață deasă, ploaie abundentă. Și totuși, s-au format nori denși, de toate formele. Se ridicau spre cer, iar apoi coborau lent, cu eleganța unui vals. Până la nivelul ochilor. Munții erau îmbrăcați într-un dans mistic. S-au ivit culmile cu zăpadă, ce păreau să se scufunde sub soarele adormit.

Eidfjord – un sat de poveste. Desprins din desene de copii care știu cum arată lumea mai frumos. Iar drumul până la cascada Vøringsfossen, acele 25 minute cu autocarul… o beatitudine a simțurilor. Și acolo, la cascadă, minunea se repetă. După 20 minute în care nu s-a văzut mai nimic, șuvoaiele de apă ni s-au înfățișat maiestuos, spălând urme de neliniște și îndoială, pavând calea spre sublim.

Cred că am văzut undeva la peste 150 cascade în aceste zile. Iar 16 dintre ele dintr-un singur punct, rotindu-mă. Asta a fost la întoarcerea spre Bergen. După ce barca ne-a așteptat în Eidfjord pe mine și pe un alt pasager să fugim să ne luăm cea mai bună înghețată de casă. La sugestia Lindei, care ne-a prezentat pe barcă minunile țării ei.

Concluzii

Pentru mine, experiența asta a fost ca o rugăciune. Și m-a schimbat. Efectiv, sunt alta după Norvegia. Am fost atât de fericită acolo! De conectată cu mine, cu Dumnezeu. Eu, care nu sunt o persoană deloc matinală, am sărit din pat de 3 ori la 5 dimineața pentru a merge în excursii. Direct de la prima alarmă. Atât de mult a mișcat vacanța asta în mine. În a mai vedea o dată cât de frumoasă e lumea.

Totul a conlucrat să fie colorat. Impresionant. Unic. Să fie ceață, dar soarele să o și străbată, să fie verde crud, și turcoaz, și albastru de cristal. Să fie ciupiri blânde ale mării, dar și ciocniri ale simțurilor de cascade învolburate. E natura, sunt oamenii, e Dumnezeu. Dar și modul în care noi alegem să le privim.

Iar eu cred că avem nevoie să ne asumăm responsabilitatea pentru frumos. În loc să ne plângem, să ne lamentăm că poate fi mai bine. Fiecare om poate face să fie mai bine în sufletul lui. Și în sufletele celor de lângă el. Iar astfel, schimbăm lumea. Începând să ne minunăm și să fim recunoscători pentru un colț de Rai, aducem Raiul mai aproape. Îl aducem în noi.