Când un apus spune o poveste

La câteva zile după Norvegia, am ajuns în Poiana Brașov. Nu căutam nimic. Nu așteptam nimic. Și poate tocmai de aceea, apusul de acolo m-a găsit atât de ușor. Eram în holul hotelului pe canapea. Am aruncat o privire afară, unde tocmai începuse spectacolul de lumini. Am alergat într-acolo pentru a mă contopi cu minunea.

Cerul s-a topit încet peste munți, ca o poveste spusă în șoaptă. Lumina s-a schimbat fără grabă, iar liniștea s-a simțit aproape palpabilă. Zarea întinsă a devenit un șevalet ce își aștepta culorile. Pe toate, și pe cele pe care le cunoștea, și pe cele neinventate încă. Azurul a strigat după raze care să-și înmoaie aurul în el. Care să danseze printre particule de nori, transformând griul în mov de lavandă. În spatele unui soare ce s-a camuflat în coji de portocală. Într-un roșu împroșcat din sângele viselor ce au pierit înainte de vreme.

Era un cântec vechi cu versurile „Când sufletul ți-e gol, privește cerul!”. Și mi se pare un sfat fantastic ce se pliază nu numai atunci. Mi-am adus aminte de o întâmplare care mi-a schimbat complet gândurile. Eram studentă, avusesem o zi agitată și mă îndreptam spre cămin. Mă aflam într-o goană după nu știu ce, când am zărit o fată ce locuia și ea în cămin.

Ședea pe iarba de un verde crud, ținea lesa câinelui ei cu lejeritate și privea în sus. Zâmbea. Era nevăzătoare. În acea clipă, mi-am oprit pașii din goana spre nimic. Mi-am oprit gândurile din grija pentru orice. Și mi-am cerut iertare. Că ignorasem frumusețile zilei. Că aveam de toate, dar nu am privit în sus. Că trebuia să văd un suflet a cărui perspectivă aparent umbrită era mult mai luminoasă decât a mea.

Și, cu lacrimi ce s-au înfiripat în colțul pleoapelor, mi-am înălțat ochii spre cer. Era cristalin, brăzdat de câteva trupuri albe, ce puteau deveni orice formă le dădeai. Era liniște. Și pentru că am început să o ascult, s-a făcut liniște și la mine în suflet. S-a umplut cu recunoștință. Cu gânduri de binecuvântare pentru acea fată. Pentru viața mea. Pentru cerul ce poate fi superb când îl privești și doar cu sufletul. Sau… mai ales cu sufletul.

M-am întors în prezentul meu auriu din Poiana Brașov. Mi-am încremenit lacrima în clipă să o adaug pe fila eternității. Nu știam dacă e cel mai frumos apus pe care l-am văzut vreodată, dar simțeam intensitatea lui făcându-și loc printre celulele mele. Simțeam cum fiecare se molipsea de lumină. De un miracol zilnic care are nevoie doar să fie privit. Căci el e acolo mereu. Există un evantai de culori schițat de fiecare amurg. În colaborare cu norii ce semnează condica în acea seară. Cu pensula visurilor ce ne pictează realitatea. Când o luăm în mână. Am înțeles „La vie en rose” în acel moment. Privind cerul.

Unul din visurile mele e să mă las inspirată de apusuri. Să fiu un fochist ce pune focul din soare în cuvinte. În simțiri. Pentru că apusurile se pot da mai departe și așa. Nu pot eu să schimb poziția soarelui în galaxie, dar pot să-mi așez sufletul pe axele prezentului să îl privească. Pot să fiu atunci când apusul se întâmplă. În orice loc m-aș afla. Fie că e un vârf de stâncă, creasta unui munte sau trotuarul din oraș, pot alege să mă întorc să privesc. Să-mi agăț gândurile în cuier și să le iau mai târziu.

Și atunci am înțeles: nu locurile ne schimbă, ci felul în care suntem prezenți în ele. Uneori, viața nu se întâmplă „departe”, ci chiar acolo unde ne oprim pentru o clipă să privim. Poate că nu trebuie să alergăm după frumos. Poate că el e deja aici — așteptând doar să fim acasă în propriul nostru moment.

În acea seară, printre petunii sângerii și cuvinte rămase în holul unui hotel, mi-am înfipt pașii în fața tabloului divin. Fața îmi strălucea a liniște. A bine și lumină. Ce rămâne în urma acestei clipe e bucuria că am trait-o. Și mai rămâne faptul că viața e de povestit.

Pentru mai multe povești, te poți abona gratuit aici…

Primești un e-mail doar când apare un articol nou.