Comorile spirituale ale Ardealului

Liniște, serenitate, rugăciune. Cam despre asta a fost ziua de 1 august. La începutul postului Adormirii Maicii Domnului, ne-am adunat peste 25 suflete și am colindat Ardealul la 7 mănăstiri: Petreștii de Jos, cele două mănăstiri din Rimetea, Poșaga, Sub Piatră, Muncelu și Lupșa.

Ne-am pus grijile în traistă să le predăm în brațele celei mai sfinte mame și am pornit cu sufletul deschis. Să cunoaștem, să vorbim cu Cerul, să ne eliberăm. Să ne pierdem privirile în icoanele pictate magistral. Să ne lăsăm mângâiați de har divin și acea pace care răsună atunci când se aude doar rugăciunea.

Mănăstirea Petreștii de Jos ne-a așteptat pe dealul ei populat de sute de oi. Doar verde, cât vezi cu ochii. În acel vârf de deal, o liniște șoptită ne-a întâmpinat cu drag. Am participat la Sfânta Liturghie, fiecare cu traista lui de emoții și ne-am închinat rugile în fața sfinților. Am intrat în atmosfera care urma să ne fie călăuză pe parcursul întregii noastre călătorii către suflet. Și către Dumnezeu.

Și, înainte de a urca în autocar, am fotografiat acel deal în albumul clipelor de păstrat. Să ne rămână imaginea, starea, liniștea. Ca de fiecare dată când deschidem albumul, să le putem accesa cu bucuria de a le fi simțit.

Am plecat, apoi, spre Rimetea. Drumul părea adunat din mii de fâșii de păduri, toate lipite impecabil. O perfecțiune ce se poate găsi doar în natură. Cu atâtea nuanțe din catalogul de verde, că îți vine greu să crezi că există. Nici nu mai așteptam cu ardoare să ajungem, căci drumul în sine s-a transformat în rugăciune.

În schimb, acolo, când am pășit dincolo de poartă, o alee presărată cu brazi s-a așternut în fața noastră. Demn, impozant, grandios. Când am văzut-o, mi-a trecut prin gând că poate intrarea asta nici măcar nu a fost făcută pentru oameni. Ci pentru îngeri. De câte ori nu s-or fi plimbat ei pe acea alee, aducându-i pe cei pe care-i aveau în grijă să cunoască sublimul? Să își poarte pașii între brazii ce se priveau falnic de o parte și de alta, ajungând mai ușori la capătul ei? Intrând în mănăstire cu sufletele deja desprinse de cotidian și scăldate în artă. Într-un colț de Rai.

Iar înăuntru, uimirea poate continua. Icoanele păreau să vorbească prin culori, prin fețele sfinților. Biserica avea o energie a ei, proprie. De necuprins în cuvinte. O fi fost și paradisul în care a fost așezată. Poate. Cert e că simțeai, pur și simplu, să rămâi acolo. Să mai treacă cel puțin o eternitate până să ieși, din nou, pe acea poartă. Eu mi-aș fi făcut din acea alee câmp de visuri pe care să alerg să le împlinesc. 50 metri îmi ajungeau. Căci am învățat că lumii întregi nu îi trebuie mai mult de un pahar pentru a fi cuprinsă. Sau mai mult de un suflet care să o conțină. Atunci când știm că în acel suflet sunt toate celelalte. Căci toți suntem una.

De pe acea prispă a bisericii, puteai să strângi natura în palmă. Aleea șerpuită, brazii, stâncile din spate. Toate într-un contur de tablou pe care să-l păstrezi pe retină ca leac pentru orice clipă în care vrei doar să fii. Să respiri prin muntele care te-a lăsat fără respirație.

Dar acel loc sculptat, parcă, într-un timp ce nu mai trece, adăpostește și o a doua mănăstire. Cea care poartă hramul Sfântului Ioan Botezătorul. Acolo, albastrul regal de pe pereți părea să fie cerul din privirea maicilor care, cu vorbe dulci, ne povestesc cu foc divin minunile făcute de Fecioara Maria pentru oameni. Minuni la care au fost martore chiar ele de nenumărate ori.

Orice ascultai, oriunde priveai… totul aveai impresia că te mângâie. Cuvintele erau pline de tihnă și miracol, iar gândurile nu îndrăzneau să te poarte altundeva decât acolo. Era efectiv prea frumos pentru a nu zăbovi cu tot ce ești.

Când ne-am dezlipit, într-un final, de Rimetea, ne-am îndreptat spre Poșaga. Am urmat valea unui râu răcoros, sub soarele fierbinte ce parcă și-a lăsat niște raze pe stâncile ce străjuiau drumul. Ne-am cufundat în zâmbete și povești, întipărindu-ne pașii în acea plimbare din care ne-am extras vigoare și în care am respirat la unison cu munții.

Și când credeam că mai frumos de atât nu se poate, ajunși la Schitul de sub Piatră, am avut impresia că suntem pe acoperișul Apusenilor. O întreagă priveliște de verde, stâncă, vale și case risipite. Toate ni s-au desfășurat la picioare, sub cupola unei cruci ce ne dădea binecuvântarea să le privim. Să le facem, pentru o clipă, ale noastre.

Am vizitat și bisericuța de lemn, care ilustrează și icoane pictate la începutul secolului al XVI-lea, ce au fost restaurate și sunt acum niște bijuterii păstrate în patrimoniul cultural și spiritual al regiunii. Acesta incluzând, evident, și sentimentul de a te afla acolo de la începutul timpului. De când chiar Dumnezeu a luat în mână pensula și a desenat sfințenia pe pereți, prin scânduri și prin fiecare privire care citește dincolo de artă. Prin privirea ce descoperă arta divină chiar în ea.

Băncuța de lemn din față trebuie să fi sprijinit multe suflete adâncite în contemplare. Era extrem de cald, dar acolo, umbra părea să ne fi învăluit doar pentru a ne bucura mai mult. Pentru a trage de clipe cu dorul de a le mai avea. Se vorbea doar în șoaptă. Dacă se vorbea. Căci cei mai mulți am stat cu liniștea noastră. Atunci ne-o zămisleam.

Au urmat Mănăstirea Muncelu și apoi, Lupșa. La final, am pus pecetea acestei călătorii tot la slujbă și tot străbătând cărările verzi din curtea mănăstirii. M-am oprit sub un brad și, pentru că acolo timpul pare mai lung, i-am studiat conurile de parcă le-aș fi văzut prima oară. Rășina întărită ce a curs pe trupul lor încă crud. Și nu am văzut doar atât, ci am văzut și abundența. Un brad seamănă cu viața. E încărcat de tot ce nutrește.

M-am gândit că visurile mele sunt cele care atârnă acolo. Rugile și dorurile mele. Și toate, absolut toate, sunt ținute în palme de viață. De Dumnezeu. M-am simțit ocrotită. Mi-am adus aminte de o lumânare pe care am primit-o de o săptămână. Și pe care am cumpărat-o și eu, să o fac cadou, la rândul meu. Pentru că Dumnezeu chiar ne ține în palme și, când avem nevoie, ne lipește aripi să zburăm.

Mirela ne-a adunat pe toți și, ca de obicei, ne-a croit mesajele pe care aveau nevoie inimile noastre să le audă. Ca o semnătură care să rămână imprimată în harul nostru divin. M-am bucurat enorm să-mi împart călătoria cu o parte din cei mai relevanți oameni din viața mea: părinții mei și cele 2 suflete care și-au adus aportul imens ca eu să fiu azi aici: Clau și Mirela. Minunile de oameni ce au făcut minuni pentru mine.

Energia zilei a fost a lui ÎMPREUNĂ. Împreună noi, oamenii și împreună cu Maica Domnului și Dumnezeu. Doar așa putem păși împăcați pe firul vieții. Astfel, viața e o colecție de momente ce nu pot fi decât de povestit. Iar călătoria continuă…

Pentru mai multe povești, te poți abona gratuit aici…

Primești un e-mail doar când apare un articol nou.