Nantes – aventură de record

Nu credeam că voi scrie un articol despre delegația mea în Franța. În Nantes. Intenționam să mă țin de structura pe care mi-am stabilit-o la început. Și conform ei, urma o poezie. Doar că viața se întâmplă de multe ori fără să țină cont de planurile noastre. Și e fascinantă tocmai pentru imprevizibilul ei. Că e cu de toate, precum o ciorbă gătită bine, cu multe ingrediente ce îi dau savoarea.

Astfel, am gustat o experiență la care nu m-aș fi așteptat să se desfășoare așa. Iar prima mea delegație a fost presărată cu prea multe aventuri pentru a nu fi povestite. Și câteva provocări inedite. Discutând cu câteva persoane după ce am ajuns acasă, mi s-a spus că fix acesta e motivul pentru care mi s-au întâmplat „aventurile aventuroase”… pentru a avea ce povesti.

Sincer, nu cred că duc lipsă de subiecte. Pentru că poveștile se găsesc în fiecare petală de clipă în care respirația se aude. În care inima palpită. În fiecare vers scris, privire citită sau lacrimă ce curge. O poveste e tot ce este.

Blogul acesta e despre viață. Nu doar despre frumos și bun, perfect și intangibil, instagramabil și de râvnit. Ci și despre zile mai puțin bune sau experiențe mai puțin reușite, cu lecții mai multe de asimilat. Sau despre un cocktail dintre ele. Deși e o călătorie despre care am ales să scriu, nu am poze spectaculoase, precum în fiorduri. Peisaje care îți taie respirația. Sau locuri pe care să le adaugi instant pe lista mentală de dorințe. Dar am o traistă de călătoare bogată în experiențe prin care, pur și simplu, înveți să te descurci.

Am ajuns săptămâna trecută în Nantes. După 5 mijloace de transport schimbate. După ultimul tren întârziat, precum toate celelalte din Gara Montparnasse, din Paris. Motivul? Căldura extremă. Afară, 42 grade. Sus, la etajul 2 al gării, într-un fel de hală, sute de oameni își bulbucau privirile spre panou să vadă, printre șiroaie de râuri curgându-le pe obraji, cât mai au de așteptat. În saună. Acolo erau în jur de 50 grade.

După zecile de minute de confuzie, s-au afișat mult râvnitele anunțuri. Cred că doar studenții mai așteptau cu atâta ardoare în fața unui panou afișarea rezultatelor la examen. Când încă nu erau online.

Fiind puțin descumpănită, m-a lămurit o tipă tare faină, care mergea și ea în aceeași direcție. Cu ea mi-am petrecut acele zeci de minute, schimbând impresii generale. Și mi-a fost busolă spre vagonul 18, având impresia că am ieșit de mult din gară până am ajuns la el.

În tren, 2 ore excelente. Aer condiționat, priviri pe geam și ochii pe bagaje, deoarece, pentru prima oară, am călătorit cu laptopul la mine. Ceea ce m-a făcut mai precaută decât de obicei. Știam că mă așteaptă o adevărată epopee la acele temperaturi record.

Când am coborât din tren, am făcut instinctiv câțiva pași înapoi. Să mai respir o dată. De parcă mă pregăteam să trag aer în piept pentru 20 bazine. Să-mi ajungă. Toropeala te dobora, efectiv. Soarele își trecea razele prin tine și ajungea de partea cealaltă, lăsându-te prea nedumerit pentru a-ți mai permite un gând. Era prea obositor efortul ăsta în acel moment.

Știu că se poate și mai mult, dar pentru mine au fost cele mai ridicate temperaturi resimțite în viața mea. Și cum aș alege aproape oricând o vacanță la 15 grade în loc de 30, nu am fost prea fericită să simt că se scurg părți din mine.

Am reușit, totuși, să mă adun și, într-un oarecare fel, am ajuns până la hotel, reușind să deslușesc câteva imagini frânte de castel, vreo 2 poduri, un turn de catedrală, tramvaie și multe, multe terase. Mi-am cărat bagajele cu greu, simțind că propriul corp mi-ar fi fost mai mult decât suficient.

În hotel, gâfâiam de parcă aș fi alergat semi-maratonul. Dar când am ajuns în cameră, am simțit îmbrățișarea aerului condiționat. Cu care, de obicei, nu sunt prietenă. Acum, însă, a fost cel mai bun tovarăș. Am respirat… pentru fix 2 minute, după care mi-am cunoscut colegii în arșița toridă și am început interacțiunile.

Pentru ele m-am dus și ele mi-au răcorit zilele cu povești faine, împărtășiri umane și cunoștințe acumulate. Seara, mi-am făcut curaj să merg la o plimbare și o cină ușoară, cu pește, pe una din acele străduțe pavate cu farmec de turist.

Vinul s-a încălzit în pahar la câteva clipe după ce a fost turnat, dar atmosfera relaxantă a compensat recordul de grade. M-am întors la hotel, cercetând cu doza mea clasică de curiozitate și deschidere tot ceea ce zăream în jur: clădiri, chipuri de localnici și câte-o statuie care te invită la artă și vacanță.

Următoarea zi a fost și ea despre supraviețuire în soarele încins, în care drumul de 300 metri pentru mâncarea de prânz a părut o excursie de o zi printre betoanele toropite. Dar seara, din fericire, aerul a început să semene a respirabil. Am avut parte de o atmosferă de pub irlandez.

Vineri a fost despre job și elefantul-simbol al orașului Nantes. A fost și despre aflarea unei părți de istorie a locului, despre clădiri „strâmbe” din cauza construcției pe ceea ce fusese anterior un râu și, evident, despre marele meci de Cupă Mondială, Norvegia – Franța. Meci care putea fi urmărit de la orice terasă la care aveai norocul să prinzi un scaun. Printre francezi-suporteri care îți făceau un rezumat ce nu avea nevoie de traducere. Doar auzindu-i. Înțelegeai exact acțiunea și dacă nu ai fost norocosul care a prins scaunul liber.

Și a venit și ziua de sâmbătă, când urma să plec din Nantes spre Beauvais. De acolo luam avionul de întoarcere duminică, în prima parte a zilei. Însă, am avut câteva ore disponibile până la tren, timp în care am decis să merg la ocean. La o oră de Nantes. Să simt și natura în acest periplu. Nu vreau să treacă unul fără a mă lăsa purtată de leagănul unei brize sau șarmul unei poteci de munte. Sau vreun flirt între crestele lui și privirile mele.

Deci, zis și făcut. Am pornit spre gară cu ideea de a vizita o stațiune, dar am ajuns în alta. Domnul din gară, de la informații, mi-a sugerat ceva. Nu am înțeles mai nimic din ce mi-a zis, deoarece se grăbea, trenul urmând să plece în 5 minute. Așa că, am aflat în tren unde mergeam. Iar asta nu pentru că scria pe bilet, ci pentru că știam ora de întoarcere și, uitându-mă pe stațiile trenului, am verificat de unde pornea fix atunci. Spontaneitate la maxim. Și… La Baule-Escoublac, cu o plajă generoasă, nisip fin și câțiva stropi de ploaie. Urmați, desigur, de un soare ce s-a săturat să se mai ascundă.

Așa că, între o plimbare lungă ce mi-a reîncărcat bateriile și un înot numai bun, credeam că mi-am încheiat aventura. Dar cum drumurile poartă mereu pe cap o căciulă buclucașă, al doilea tren până în Beauvais s-a oprit de 3 ori din cauza furtunii izbucnite. Și astfel, am ajuns în Beauvais la miezul nopții.

Iar de aici, ineditul. Pentru mine. Nu mi-a răspuns nimeni la cazare. Un hotel de 3 stele în centrul orașului. Niciun cod de acces. Am sunat de pe drum, a intrat robotul de 4 ori. Am scris mesaje text, am ajuns la fața locului. Închis. Întuneric. Nici țipenie de om. Am folosit soneria. Nimic. Tocmai trecea un tip pe acolo și ne-am uitat împreună dacă e pe undeva lăsat ceva să pot să intru. Nici asta. Locuind lângă, l-am întrebat dacă el cunoaște pe cineva de acolo. Nu. Deci? Și acum ce?

Prima idee care mi-a trecut prin minte a fost să merg spre cel mai frumos hotel din oraș (a doua din cele 3 variante pe care mi le-a dat aplicația de travel prin care am rezervat), deoarece reținusem că are recepția deschisă nonstop. Era la 7 minute. L-am întrebat pe acel bărbat, care chiar părea binevoitor, dacă e în regulă să umblu singură în acea zonă, mi-a confirmat că da, dar s-a oferit, totuși, să mă însoțească până la hotel.

Când am ajuns și s-a asigurat că pot să intru, a plecat. Acolo, un domn ce părea la fel de binevoitor, mi-a spus că hotelul e plin. I-am explicat situația și l-am rugat să mă lase măcar să stau în hol. Mi-a spus la început că nu are voie, dar văzându-mi ulterior lacrimile, s-a răzgândit. M-a dus în sala de conferințe de la parter, unde mi-am făcut „un pat” din 4 scaune lipite, am alăturat unul lângă, pe care să îmi sprijin brațul, pentru a nu se balansa în gol. Și asta a fost.

Pe de o parte, m-am bucurat enorm că nu sunt nevoită să stau în gară. Am mulțumit mult pentru asta. Pe de altă parte, mă gândeam la cât de ușor e să fii sus sau jos în viața asta. Cât de brusc, de dinamic se schimbă tot. Iar tranziția e imperceptibilă.

Îmi trecea prin minte că sunt altele mult mai rele, că experiența asta e un fleac. Că am trecut prin momente de un milion de ori mai dificile. Doar că asta nu te împiedică să te simți, într-un moment, deznădăjduit. În timp ce încerci să-ți găsești poziția, întorcându-te de zeci de ori, sperând să se comprime timpul. Să răsară soarele imediat după ce ai pocnit din degete.

Și, după mii de gânduri și zvârcoliri, răsare. După vise prinse între ațipiri și o fereastră. După imagini care s-au derulat ca într-un scurt-metraj. Un rezumat al unui scurt-metraj. Cel în care ai reușit să „dormi”. Iar dimineața e mai frumoasă și mai obositoare ca de obicei. Dar izbăvitoare.

La 6 trebuia să plec pentru a nu-i cauza probleme domnului. Dar nu aveam unde, căci duminică la acea oră nu era nimic deschis. Singura opțiune, aeroportul… cu 6 ore înainte de zbor. Domnul a fost extrem de drăguț și m-a condus în restaurant să mă servesc cu ce doresc de la micul dejun. Să îmi fac o cafea. Iar după, s-a oferit să mă ducă el la aeroport, fiind cu mașina. O gură de aer proaspăt.

Am ajuns, astfel, acolo. Zeci de oameni erau întinși, dormeau cum apucau. Sprijiniți de clanțe, inclusiv. Din cauza vremii de sâmbătă, 8 zboruri fuseseră anulate. Astfel, la securitate, am avut în jur de 400 oameni în fața mea. Credeam sincer că nu mai ajung. Cu toate cele 6 ore venite mai devreme. De căldura care s-a produs acolo, nu mai zic. Vă imaginați. În schimb, am trecut și de securitate, iar cumva, avionul a decolat cu doar câteva minute întârziere. Și am ajuns ACASĂ.

Din toată experiența asta, ce am învățat eu încă o dată e că mă descurc. În multe situații. În imprevizibil. Că îmi vin idei, că găsesc soluții. Și, ca de obicei, că Dumnezeu îmi scoate de fiecare dată în cale acei îngeri cu chip de om care să mă ajute. Să îmi fie busolă într-o gară la 50 grade, să mă primească frumos, cu toată prietenia, într-o echipă deja formată sau să îmi deschidă porțile când altele mi-au fost închise. Cu El de mână mereu și totul devine o lecție învățată, predată cu grijă și iubire.

Și viața e așa. Cu de toate. Cu Divin, cu provocări, cu momente de entuziasm suprem sau lacrimi amare. Cu un apus zărit deasupra taxiurilor din Paris. Pentru că viața e de povestit.

Pentru mai multe povești, te poți abona gratuit aici…

Primești un e-mail doar când apare un articol nou.