Călătoriile – fugă sau descoperire?

Am decis să scriu acest articol ca o reflecție personală asupra a ceea ce au însemnat până acum călătoriile în viața mea și ce pot însemna ele pentru noi toți.

Oare ce simțim când călătorim? De ce o călătorie are puterea de a ne transforma? Căci am auzit de foarte multe ori acest lucru. Și chiar l-am simțit pe pielea noastră.

Am avut ieri o discuție cu cineva care îmi spunea că ea nu are nevoie să călătorească pentru a se simți bine cu ea. Pentru a fi liniștită, împlinită. Și mă gândeam de câte ori e vorba despre asta. De a merge într-o călătorie pentru a fugi de aspectele din viața noastră care nu ne plac sau de părțile din noi cu care nu mai putem să stăm. Și de câte ori privim o călătorie ca pe o posibilitate de reîntregire a propriei ființe, pentru că scopul e să ne descoperim pe noi. Să aducem la lumină valențe îngropate, pe care nu le-am cunoscut niciodată. Ca viața să ne curgă mai ușor.

Și cred că sunt posibile ambele variante. Ca de obicei, contează perspectiva din care privim și diversele fațete ce pot fi toate adevărate, în funcție de unghiul în care ne situăm.

Personal, am integrat călătoriile în viața mea în ambele sensuri. Pot să văd acum atât de clar momentele din trecut în care abia așteptam să plec undeva pentru că fugeam de propriile emoții. Pentru că nu știam să le exprim, iar în viața mea apăreau situații care să mă provoace tocmai la asta. Iar varianta mai sigură era să îmi găsesc o ocupație care să îmi distragă mintea de la această activitate atât de inconfortabilă.

Desigur că, în cele din urmă, se împleteau adevărurile. Acesta era găzduit la momentul respectiv doar în subconștient și era mascat de dorința autentică de a cunoaște lumea. De a cuteriera minunățiile presărate la fiecare pas de Dumnezeu. Doar că atunci refuzam să accept că e vorba și de fugă, nu doar de fascinație.

Mi-am dat seama de ea în propria călătorie către sine pe care am făcut-o în timpul diagnosticului. Evident, atunci am avut tot timpul din lume pentru autoanaliză și nimic nu era mai urgent decât asta. Pentru că aveam de ales: acum sau poate se duce șansa. Și nu vrei să se ducă atâta timp cât încă ții tu frâiele vieții în propriile mâini. Iar dacă mai ai șansa să te ajuți, fără să știi cum o să iasă, vrei măcar să încerci.

Și, uitându-mă adânc în mine, cu un an înainte de pauza bruscă ce a intervenit în viața mea, m-am văzut lansată în toate activitățile pământului. Eram în priză aproape nonstop: după job, mergeam la dans 8 zile din 7 și apoi, călătorii cât mai dese. Luam uneori biletele de avion pentru următoarea destinație când încă eram bine ancorată în cea actuală. Și m-a întrebat una din cele mai bune prietene ale mele dacă nu cumva fug, dar mie nici nu-mi trecea prin cap așa ceva.

De ce fugeam, de fapt? De situațiile în care, expunându-mă atât de des contextelor sociale, apăreau în mod inevitabil neconcordanțe între modul meu de gândire și al oamenilor din jur cu care stabileam relații de iubire și prietenie. Dar eu, pentru a nu le strica, îmi înghițeam neplăcerile și nu le mai dădeam o voce. Deoarece credeam că, dacă o fac, le pierd. Că se va produce acea ruptură ireparabilă care le va destrăma.

Și că va fi vina mea pentru că m-a deranjat ceva atât de banal. Căci, evident, îmi luam propriile sentimente de pe piedestal și le puneam pe ale altora. Oamenii aceia la care țineam din suflet. Și pentru a evita vreo dramatizare de-a mea, tăceam. Și astfel, alegeam să fug. Pentru că povara vorbitului părea prea greu de dus. Chiar dacă nu erau deloc implicate chestiuni de viață și de moarte. Ci simple aspecte ce se pot rezolva rapid printr-o comunicare sinceră.

Iar atunci, în călătoriile mele, mai băgam un pic sub preș din ceea ce nu spuneam. Până preșul meu a început să semene cu o burtă de elefant. Și era nevoie de un lift întreg să îl escaladezi pentru a trece de ușa de intrare.

Ajungând la această conștientizare, m-am întrebat, apoi, dacă eu simt cu adevărat să călătoresc. Iar răspunsul a venit cu tot corpul și inima mea: DA! Deci, măcar mi-am ales o opțiune de fugă pe sufletul meu. Și, înlăturând acele straturi, m-am uitat ce se ascunde dedesubt. De ce iubesc eu să călătoresc, de fapt?

Pentru prezență. Pentru vivacitatea pe care simt că o absorb din toate tenebrele pământului pe care pășesc când sunt pe alte meleaguri. Și nu numai, dar acum mă refer strict la călătorii. Pentru ochii aceia bulbucați când văd stânci sculptate maiestuos, ce par să protejeze un întreg Rai. Precum cel de la lacul Como.

Pentru cascadele acelea superbe din parcul Plitvice, unul din cele 8 parcuri naturale încadrate în Patrimoniul UNESCO, din țărișoara cât un ghem, numită Croația. Care m-a mai și găzduit vreme de jumătate de an.

Pentru candoarea unei bătrâne cu sufletul cât un univers când, la prima mea interacțiune cu Lisabona, și-a scos o foaie de hârtie din poșetă să îmi deseneze unde trebuie să merg. Neștiind să îmi explice în engleză.

Pentru apusurile și răsăriturile fascinante în și din mările grecești, în niște nuanțe de albastru și turcoaz în care simți că ți se relaxează toți mușchii. Iar sufletul începe să-ți danseze, așa cum știe că a făcut-o dintotdeauna.

Pentru culturile în care apa e o resursă atât de rară, încât simți să te raportezi ulterior la ea ca zeiței unui templu. Pentru simplitatea unor oameni, aparent diferiți ție, care doar te privesc, iar tu simți că ți se dărâmă zid cu zid tot ce credeai că te separă de ei.

Pentru o tonă de motive care mă fac să fiu. În fascinație și pură contemplare față de tot ce este. Despre una din călătoriile mele fascinante voi scrie în următorul articol.

Până atunci, poate ar fi util pentru noi să ne întrebăm de ce călătorim. Să stăm la o șuetă sinceră între minte și suflet, în care să ne chestionăm nevoile, speranțele, descoperirile. În care să aflăm ce vrea să ne povestească o călătorie. Despre fugă, despre contopirea cu divinul sau ambele.

Indiferent de răspuns, faptul de a ne pune întrebarea deschide uși spre a ne accepta cu toate ale noastre și de a clădi relații mai valoroase atât cu noi înșine, cât și cu cei pe care îi iubim sau cei ce ne sunt meniți să ne fie lecții și oglinzi.

Pentru mai multe povești, te poți abona gratuit aici…

Primești un e-mail doar când apare un articol nou.