Locuri care te (re)cunosc

Ce vindecătoare poate fi natura! Cum te uiți direct în ochii ei, iar ea îți răspunde fără cuvinte. Printr-o liniște ce urlă. Pentru că vrea să pătrundă în tine, să-și danseze valsul prin fiecare celulă a ta care a uitat, pentru o clipă, să viseze. Sau mai multe. Care s-a poticnit în rutină. Care a uitat că natura e pentru ea. Că poate orice vrea, dacă vrea cu sufletul. Dacă vibrează viața în licoarea unui verde-smarald ce se topește în contemplări. De ramuri balansate, râuri care curg fără să întrebe încotro se îndreaptă. Fără să-și pună la îndoială sensul.

Natura e mult mai bună la asta decât oamenii. Ea nu are dubii, are certitudini. De asta, când ne simțim sufletul ros de un timp căruia nu i-am acordat atâta înțelepciune, natura e leacul. Și natura e și prilej de sărbătoare. Ea îți absoarbe bucuriile, de parcă au fost ale ei dintotdeauna. Și au fost. Nu există bucurii umane pe care natura să nu le fi experimentat. Căci ea se află în tot și toate.

Dacă ochii sunt albaștri, spunem că se reflectă cerul în ei. Dacă sunt verzi, e pădurea care se topește în licăriri de soare. Dacă sunt căprui, sunt ochi de căprioară ce descoperă lumea prin curiozitate și grație.

Râul care mângâie pietrele, izvorând, poate, dintr-o mică baltă, devine izbăvirea de gânduri care dor. Durerile se spală, lecțiile se învață, dorințe noi se prind în ochiuri de apă și se învârt în cercul cunoașterii. Sensuri noi se nasc sau cele vechi învie. Mintea se clarifică, sufletul întinerește.

Se deschid poteci spre alte drumuri. Nebătătorite încă. Îi dai minții timp. Să se plictisească. Să se pună pe stop. Să ia guri de aer proaspăt, pe care să le împartă în mod generos cu trupul legănat de vânt. Cu rucsacul în spate, plin de lucruri ce se vor golite, altele prețuite, iar altele, introduse în traista cu experiențe. De familie, de timp petrecut cu rost. Și momente care rămân tipărite pe fila amintirilor ce nicicând nu mor.

Pajiștile goale anunță un timp de rugăciune. Frunzele de nuc îți dau răcoarea, iar gândurile zburdă spre recunoștință. Că e liniște și bine. După ce nu a fost. Sau după ce a fost zarvă în suflet. Și îți derulează imagini multiple, ce se succed filmului vieții tale. Acele pajiști… îți amintesc de copilărie. De zăpezile care s-au așternut peste ele, iar tu le priveai fascinată. Ai fost recunoscătoare mereu pentru fix acel tablou desenat pe pupilele albastre. Sau verzi. Sau căprui. În orice anotimp ai trecut pe acolo. Și ai lăsat părți din tine.

Îți dai seama că acel loc știe totul despre tine. Îți cunoaște și cele mai adânci substraturi. Căci te-a prins în toate ipostazele. Și în cele în care chiuiai de bucurie, și în cele în care lacrimile topeau zăpada cu ardoare. Și în cele în care ți-ai făcut curaj, ți-ai luat un vis din cuier și ai început să-l împlinești.

Acest sat simplu, maramureșean știa că eu voi scrie. Încă dinainte să o știu chiar eu. Știa și că voi scrie despre el. Pentru că m-a găzduit prea mulți ani din viață să nu mă cunoască. Să nu îmi recunoască urmele și profunzimea pașilor. Sensul meu scurs într-un petec de pământ de-al lui. Pe un drum asfaltat și șerpuit, aflat între respirația unei păduri și cascada unui râu. Între un lac de gheață care ne-a ținut vreme de zeci de minute pe sanie și o biserică ce a împărtășit Rusaliile unui sat întreg cu noi. Cu un duh sfânt pogorât peste simplitate și inimi aplecate. Spre mulțumire.

Podurile peste care am trecut atâta timp sunt punțile între cea care am fost și cea care am devenit. Iar Firiza o știa. Îmi știa povestea și transformarea înainte să le scriu. Peștii cu care am vorbit, la propriu, au dat mai departe informația urmașilor. Astfel, totul se leagă. Natura ne cunoaște, iar noi ne simțim recunoscuți de ea. Binecuvântați de ea. Vindecați, împuterniciți de suflul ei odihnitor. Natura e casă, sărbătoare, partener de viață, pe tot parcursul ei și refugiul sufletului când vrea doar să respire. Zilele astea simt că am respirat. Și asta a fost de ajuns.

Pentru mai multe povești, te poți abona gratuit aici…

Primești un e-mail doar când apare un articol nou.